Despre cum poți să strici un text.
Iei un text:
Sărbătorile naționale
Muzică folclorică de jale, răsunând pe fundal. În spatele lui Voloc — un perete cu mozaic patetic despre dansatori, pâine și sare. Voloc recită prima propoziție cu mult patos, ca la matineu.
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, pe unicul petic de pământ blagoslovit de Dumnezeu, de câteva ori pe an e sărbătoare și răsună muzica. Și, evident, de bucurie la toți saltă inima. Sunt evenimentele care întrunesc în sine elemente de hora satului, paradă militară sovietică, mari adunări naționale și iarmaroc. Mă cheamă Sergiu Voloc și astăzi vom vorbi despre Sărbătorile Naționale.
Voloc în PMAN.
Piața Marii Adunări Naționale. Acesta este terenul pe care se dau cele mai frumoase lupte când e vorba de sărbătoare națională. Este unicul spațiu suficient de larg, în capitală, unde îți poți permite evenimente pe măsura gustului moldovenesc.
Imagini de arhivă. * Posibil, cadre din filmul „Ultima lună de toamnă” (reg. V. Derbenev), cu piața plină de triciclete.
La mijlocul secolului trecut, pe aici mărșăluiau armatele participante în Războiul Mondial numărul doi. Ospitalieri și binevoitori din fire, băștinașii îi întâmpinau cu egal entuziasm atât pe unii, cât și pe ceilalți. Fără a uita, după asta, să scuipe și să-i înjure: atât pe unii, cât și pe alții.
Puterea sovietică ne-a adus altfel de showri. Pe strada Lenin se desfășurau parade și marșuri cu tancuri, sportivi, garoafe și portrete ale liderilor ЦК КПСС. Liderii mai mititei, adică cei locali, salutau poporul truditor de la tribuna instalată în fața fostului monument al lui Lenin.
Apropo, carevasăzică. O legendă chișinăuiană spune că într-un an, de întâi mai, sau nouă mai, sau de șapte noiembrie, unui pictor de la noi îi reveni responsabilitatea de a picta un Lenin enorm care să fie primblat prin centru. Pictorul nu se putea decide — să-l deseneze cu chipiul pe cap, sau cu chipiul în mână; de asta, le-a desenat pe ambele, rămânând să șteargă al doilea chipiu, de cum se ia o decizie. Și a uitat. Așa a ajuns Vladimir Ilici să fie primblat pe străzile Chișinăului cu două chipiuri odată — unul pe cap și altul în mână. Mai târziu s-a adeverit că legenda asta a existat în fiecare oraș sovietic.
Marile Adunări Naționale au schimbat modul de sărbătorire al unei națiuni întregi. În primul rând, festivitățile au pierdut din caracterul lor nomad și s-au statornicit într-un perimetru fix — exact în cel al pieței omonime. În al doilea rând, acestea au devenit mai poetice, în cel mai direct sens — adică cu foarte-foarte multă poezie.
Astfel, ansamblurile etnofolclorice, de amatori, în mare parte, sunt ingredientul de succes al oricărei sărbători naționale. De dis-de-dimineață, pe scena înfiptă undeva în piață, — apropo, de-a lungul anilor, mai marii orașului încă n-au descoperit poziția perfectă a scenei, tot ținându-se de experimente, instalând-o în locuri diferite, de fiecare dată. (Voloc la intersecția Pușkin — Ștefan cel Mare) Noi însă știm că cel mai bine, scenei, îi stă aici, lângă strada Pușkin, cu fața spre Ștefan. Că încape mai multă lume în fața ei și nu se formează ecou din cauza clădirilor. Păi iată, de dis-de-dimineață, pe scenă se rotesc sute de ansambluri etnofolclorice care povestesc publicului rezumatul a luni întregi de repetiții în săli de festivități friguroase, prost iluminate. Cântece, poezii, scenete, urături, ghicitori, focus-pocusuri și cimilituri — toate despre înalta spiritualitate a poporului nostru. Și toate — în lipsa unui public clar. Sau direcționate spre zece-douăzeci de gură-cască, adunați în jur, de cele mai multe ori — părinți ai copiilor talentați din scenă. Talentați, somnoroși și înghețați.
Apropo, carevasăzică. Capitalele lor (arată cu capul spre capitaliști) au rezolvat demult problema surplusului de inițiativă culturală. Acolo se organizează parade, carnavaluri sau cavalcade. Iei îndrăgostiții de veșnic și frumos, îi aranjezi în coloane și îi pui să parcurgă, de pildă, toată strada Ștefan cel Mare, în lung. Astfel, contactul cu publicul devine mai strâns. Și, la urma urmei, crește posibilitatea de a avea public, în genere. Atâta timp, cât ai noștri vor sta cățărați pe scene înalte, nu vor fi auziți. În primul rând, pentru că alături se întâmplă iarmarocul.
Iarmarocul este cea mai ciudată formă de exprimare a dragostei de patrie, în cadrul sărbătorilor naționale. Sute de gherete chinezești se aliniază într-un mare zid de polietilenă, transformând centrul într-un imens labirint bișnițăresc. Enormul talciok aduce în centrul capitalei europene Chișinău gunoi în asortiment — începând cu chiloți și terminând cu utilaj industrial greu. Marea rușine a orașului s-a produs în ultima Zi a Independenței, când țara Republica Moldova împlinea 20 de ani. Parada militară din acea zi se întâmpla pe fundalul comerțului cu cârnaț, șurubelnițe și șlapi, iar înalții generali salutau sobru șoimii patriei lângă gheretele foșnind a „cât îi kilogramul?”
Oferta generoasă de iarmaroace n-ar fi existat fără cerere. Cerere există, fapt confirmat de permanenta îmbulzeală și nesfârșitul căscat de guri, în preajma corturilor. Publicul-țintă, este, de obicei, oaspetele capitalei.
Oaspeții capitalei sunt, de altfel, și consumatorii cei mai fideli ai sărbătorilor naționale. Chișinăuienii preferă, în zilele când e înghesuială în oraș, s-o tundă undeva în afara acestuia. Cantitatea de cetățeni însă, în interiorul urbei, rămâne constantă. Știți voi, legea vaselor comunicante. Orașul se umple cu oaspeți ai capitalei. De cele mai multe ori, din suburbii, dar și din colțuri mai exotice ale țării, aceștia vin, în lipsa youtube-ului, să absoarbă spectacol, bere și frigărui — într-un cuvânt — cultură. Setea de cultură, exagerată, de cele mai multe ori, rezultă în apeluri la 901, 902 sau, nu dea Domnul, 903. Consumatorul clasic de cultură se dedă tuturor plăcerilor dintr-o dată, de asta poate fi observat mâncând înghețată, bând bere, șuierând fete, înjurând șoferi, fumând țigară și cumpărând răsărită — toate executate simultan. Un carpe diem absolut.
Celălalt consumator fidel de sărbătoare este studentul. Traseele acestora sunt bine bătătorite cu anii — din direcția căminelor studențești (Voloc tot arată direcții) spre centru. De obicei sunt mii și vin în grup, cămine întregi. Berea, răsărita, țigara, înjurătura și șuierătura sunt de nelipsit și în acest caz.
Apropo, carevasăzică. Se întâmpla prin 2002, pe timpul protestelor în numele libertății domnului Cubreacov, când în căminele din Chișinău se răspândi vestea că în centru se toarnă pivă nașaru. Timp de câteva minute, căminele s-au autoevacuat, iar mii de tineri plini de speranță au luat calea PMANului. Realitatea a fost nemiloasă, iar adevărul dur — în piață își cânta concertul formația „Bere gratis”.
Voloc în PMAN, în timp ce lucrează mașinile autosalubrizării.
Diminețile de după sărbătorile naționale sunt greoaie. Ca și orice dimineață de după sărbătoare. Jurnaliștii plictisesc polițiștii și doctorii cerându-le statistici — câte sticle de bere au aterizat în mulțime, sau câți cetățeni s-au dăruit patriei până la comă alcoolică. Sau, de cele mai multe ori cu expresie îngrijorată a feței, despre câte tone de gunoi au rezultat în urma chefului republican. Stați fără grijă. Nemții, franțujii sau englezii nu-s mai breji. Au și ei munții lor de gunoi. Mult mai mari.
Sunt Sergiu Voloc. Și vă spun: bună seara, Chișinău! Toată lumea mâinile sus! Sărbătoarea e în toi. Și distracția la maximum.
***
Și filmezi din el o emisiune:
Eu îs trist.
UPDATE: Huiznaet, pațanii se jeluie că nu merge videofailul. Se poate încerca direct pe site, de privit.
