Biznesmenii moldoveni îs foarte zgârciți când vine vorba de promovarea propriei afaceri. Ei îs buni la promovarea personală — zvârlind bani în a-și lua mașini prea scumpe pentru starea afacerii lor, ca să poată fojgăi mai eclatant pe la deschideri de frizerii și benzinării. Când e vorba însă să-și tragă o reclamă sau un site — se jmotesc.

Iată, de pildă, site-ul firmei care aduce Watermanuri la Chișinău: seamănă mai degrabă cu blogul vreunui ONG „Vatra Strămoșească”. Listele de prețuri în Word îs, în genere, de râs. O altă firmă vinde ceasuri bune cu o reprezentanță pe Internet mai ieftină ca ceasurile „Montana”. Ciudat, dar bancherii moldoveni nu buhnesc de rușine când își răsfoiesc propriile site-uri. Dumnezeu cu ei, cu bancherii.

Este binecunoscut faptul că acest blog este tare citit. Și că se apropie Crăciunul, tot știți. Mulți dintre cititorii mei au mici afaceri. Și vor să se promoveze. Ta-dam! Amu-i amu’! Atenție ACȚIA!

Până la Crăciunul pe nou, redacția blogului nostru va posta GRATUIT orice anunț, în cazul în care vom considera că afacerea voastră este interesantă. Și dacă anunțul va fi interesant. Și tot așa mai departe. Mai pe scurt — trimite anunțul / imaginea / sau ce mai ai tu acolo despre afacerea ta pe poșta noastră — posmotrel(@)yahoo.com și noi om vedea ce om face.

***

Până una-alta, iată două mici afaceri care mi-au plăcut.

HAMALIMD

Ce faci când ai de ridicat un pian la etajul nouă? Corect. Îi cauți pe băieți. Mai ales că dânșii nu se supără, dacă la intrarea în apartament soția te trimite dracului cu tot cu pian — îl coboară înapoi, probleme nu-s.

Băieții în acțiune.

Ei au avut un site, dar văd că le-a expirat domeniul. Au, în schimb, blog și telefoane.

***

AEROLUX

Noi i-am surprins toamna asta, cătăindu-se peste oraș, în balon:

Au site doar în versiune rusească (băi băieți, moldovenii tot vor să zboare!). Te poți da cu balonul deasupra celui mai frumos oraș de pe planetă dacă ai curaj și Internet. Internet ca să intri pe site-ul lor, http://aerolux.md/.

***

Participă la ACȚIA și fă-te cunoscut în Internetul moldovenesc! E șansa ta, tinere!

Postarea precedentă era despre moda termoizolării blocurilor în Chișinău.

Să vedem, pe scurt, conținutul primului episod: orășenii moldoveni bagă piciorul pe aspectul exterior al caselor în care trăiesc, preferând temperatură constantă și ridicată propriilor cururi.
Tot aici se încadrează și stekluirea balcoanelor în blocurile nou-nouțe, balcoane pe care arhitecții le desenau cu vazoane frumușele pline cu flori. Moldovenii, când se mută în casă nouă, acoperă balconul cu cărămizi până cât să le încapă fix o fereastră și se izolează. Și își mai înfig două bare la fiecare din extremitățile balconului, pe care le leagă cu frânghii între ele. Să aibă unde-și usca chiloții, ștrampii cârpiți și pachetele de supermarket, spălate și ele.

Rezultat: căciulile unora, în urma lecturii, s-au transformat în lungi piste de aterizare pentru muște. Majoritatea s-a regăsit în ipostaza urodului. Argumentele despre frigul din casă au curs gârlă, ca și mucii de la nasurile copiilor răciți de frig, din aceleași argumente.

Eu am niște întrebări:

a. S-a schimbat clima în Moldova, în ultimii cinci ani? S-a făcut mai frig? A venit era glaciară peste voi? Vă dau termocomurile mai puțină căldură în case? Era mai cald pe vremea URSS?
Răspuns corect: nu. Au crescut, în schimb, pretențiile de țăran urbanizat. S-a sculat, peste noapte, ca instrumentul lui Rocco Siffredi, Conștiința Propriei Importanțe. S-a declanșat egoismul idiot moldovenesc.

b. E vreo diferență între voi și oamenii pe care-i căcați zi și noapte? De pildă,  între voi și politicieni?
Răspuns corect: nu. Îi tot înjurați că sunt preocupați de temperatura propriului fund, scuipând pe necesitățile celor din jur. Voi însă scuipați pe necesitatea mea de civilizație și frumos. Nu există nicio deosebire dintre țăranul care își face curat în ogradă, aruncând bălegarul în drum și orășenii care își fac călduț în casă și ung cu balegă termoizolatoare pereții blocurilor.

***

În urma acțiunilor operative ale colaboratorilor Blogului Nostru a mai fost depistat un alt soi de urozi. Comentatorii răutăcioși de peste hotare.

Sunt mii. Mii de moldoveni plecați peste hotare. Ei au Internet, tare-tare multă dragoste de țară și un set standard de înjurături. Ei comentează pretutindeni și exprimă păreri (sau ce o mai fi acele combinații disperate de litere).
Și ne înjură, zi și noapte. Suntem proști, ducem țara de râpă, nu știm soluții (ei, de obicei, le au), dăm greș, ne jucăm în bumbi, tăiem frunze la câini și suntem niște retardați incapabili de a „face ceva pentru țara asta” (nici măcar nu au curajul să scrie „țara aia”; tot „țara asta” o numesc, la mii de kilometri de țara asta). Ne fac leneși, hoți, impotenți; când îl privești mai atent — băiețelul dă sfaturi din Carolina de Sud. Tulumamalui de deștept.

Băi băieți. Să tacă gura voastră. Să vă faceți vibrator anal părerile. Nu ne mai dați sfaturi.

Veniți și faceți, dacă vă pricepeți mai bine. Întoarceți-vă. Schimbați. Lucrați. Cu 100 de Euro pe lună. Hai, curaj!

Aveți sacii plin cu sfaturi pentru noi dar pișați pantalonii la gândul întoarcerii în Moldova? Asta se cheamă „pizdiuc”. Vă rog mult, țineți-vă părerile acasă, pizdiucilor.

***

A doua mea Patrie are zi de naștere azi. Felicitări.

 

.

.
Salutări lui Vasea din Düsseldorf. Și lui Feghea din Massachusetts.
***
P.S. Eu nu am să citesc comentariile acestei postări. Așa că înjurați cât încape.

Postarea asta trebuia să se cheme „Pidarașii”, dar de când s-a apucat Brega să dea în judecată lume, bez razboru, o voi numi „Urozii” (urâții ).

Pe 4 martie 1977 a avut loc un cutremur strașnic. S-a făcut tare simțit și pe teritoriul RSSM. Republicile-surori ne-au sărit în ajutor. De pildă, Republica Sovietică Socialistă Uzbecă.

Uzbecii ne-au construit un bloc de locuit cu nouă etaje. Au ornat casa cum știu ei mai bine. Ca la uzbeci. La etajul întâi au construit un magazin de covoare, numit „Tașkent”. După asta s-au dus înapoi acasă, în Republica Sovietică Socialistă Uzbecă.

Treizeci de ani la rând, blocul respectiv gâdilea ochiul chișinăuianului; ochi care nu-i tare răsfățat cu găselnițe arhitecturale. După mai mult de treizeci de ani, bâcismul moldovenesc a învins:

Din câte vedem, etajul 9 este bucșit cu urozi. La 8 trăiește o familie de urozi. La al 7-lea — două. La etajul 6 trăiesc oameni sănătoși la cap.
Urozii au nevoie acută de căldură. Și își trag uteplenie. Să le fie cald la cur. Și îi doare fix în curul încălzit de uteplenie, cum le arată casa de afară.

Opera îi încununată de efortul unui mega-urod, care și-a tras centru comercial din plastic galben, înalt de trei etaje.

***

Mai bine mă făcea mama uzbec.

***

Acești pațani vă trimit, kak-bî, nahui:

Sunt foarte mulți oameni frumoși, la țară. Nu trebuie să cauți actori, îi găsești pe loc. Zâmbitori. De treabă. Treji. Harnici.
Dragostea absurdă de țară care te cuprinde când lucrezi cu ei îți dă tremurici în piept. Și nu e tulburelul de vină, sigur.

Națiunea noastră poate fi distrusă foarte ușor. Este suficient să ne dai două-trei  produse ale revoluției tehnico-științifice, care ne-ar face viața ieftină și comodă — scuipăm îndată pe „tradițiile seculare ale poporului nostru”. Popor al cărui unică realizare este cuvântul „dor”.

La începutul secolului trecut ni s-au adus foi de ardezie. Ele sunt ieftine, se instalează de zeci de ori mai ușor și mai repede ca oalele (cum zice Igor, poți să le clădești chiar și vafle beat). Dar sunt urâte. Cenușii. Ce facem noi? Ne scărpinăm la ceafă și renunțăm la oale.

Japonezii, lipind sintetizatoare, n-aveau de unde ști că vor distruge muzica populară a unei națiuni. Iónica „Yamaha” a lovit cel mai dureros în cultura noastră națională. Mult mai distrugător decât toate rusificările de până acum. Într-un an — huiac! — și-i pizdețul cu muzica populară.

Urechea moldoveanului a deslușit frumosul din tânț-tânț-tânțul iónicii. Inima moldoveanului a îndrăgit-o. Fără a-și pune întrebări.

***

Lambriurile, termopanele și faianța au fost îndrăgite cu aceeași viteză.

Ghici ghicitoarea mea — care-i mai frumoasă, dreapta sau stânga?

Dreapta, indiscutabil. Toate amsterdamurile și parisurile la care visează moldovenii au pereți și ferestre normale, ca în dreapta. Ai noștri visează la Europa și își spurcă propriile case. Plitcă, vagoncă, steclopachet — cik-cik, și-i gata. Ieftin, bun. Și FRUMOS. Oamenii responsabili din Primăria noastră cred că frumosul este în stânga fotografiei. De asta pizdețul Chișinăului este inevitabil.

***

Moldoveanul de la țară nu-i mai breaz. În fiecare sat există minunate răstigniri, bijuterii ale artei naive locale:

Pe care moldovenii le înlocuiesc repede și cu sentimentul facerii de bine, cu altele, turnate din ciment și vopsite în rozov:

Așa arătau, până nu demult, fântânile moldovenești (adorabile construcții):

Țăranul nostru este în pas cu timpul. El adoptă noi trănduri. Mai nou, fântânile noastre arată așa:

Sau așa, cu Maica Domnului pe vagoncă:

***

Mă apucă scârba când am de umblat prin țara noastră. Și mi se întâmplă, din păcate, des.

Îmi e scârbă, mai ales, pentru că știu — moldovenii o fac din intențiile cele mai bune. Pentru că e FRUMOS.

Despre cum poți să strici un text.

Iei un text:

Sărbătorile naționale

Muzică folclorică de jale, răsunând pe fundal. În spatele lui Voloc — un perete cu mozaic patetic despre dansatori, pâine și sare. Voloc recită prima propoziție cu mult patos, ca la matineu.

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, pe unicul petic de pământ blagoslovit de Dumnezeu, de câteva ori pe an e sărbătoare și răsună muzica. Și, evident, de bucurie la toți saltă inima. Sunt evenimentele care întrunesc în sine elemente de hora satului, paradă militară sovietică, mari adunări naționale și iarmaroc. Mă cheamă Sergiu Voloc și astăzi vom vorbi despre Sărbătorile Naționale.

Voloc în PMAN.
Piața Marii Adunări Naționale. Acesta este terenul pe care se dau cele mai frumoase lupte când e vorba de sărbătoare națională. Este unicul spațiu suficient de larg, în capitală, unde îți poți permite evenimente pe măsura gustului moldovenesc.

Imagini de arhivă. * Posibil, cadre din filmul „Ultima lună de toamnă” (reg. V. Derbenev), cu piața plină de triciclete.

La mijlocul secolului trecut, pe aici mărșăluiau armatele participante în Războiul Mondial numărul doi. Ospitalieri și binevoitori din fire, băștinașii îi întâmpinau cu egal entuziasm atât pe unii, cât și pe ceilalți. Fără a uita, după asta, să scuipe și să-i înjure: atât pe unii, cât și pe alții.
Puterea sovietică ne-a adus altfel de showri. Pe strada Lenin se desfășurau parade și marșuri cu tancuri, sportivi, garoafe și portrete ale liderilor ЦК КПСС. Liderii mai mititei, adică cei locali, salutau poporul truditor de la tribuna instalată în fața fostului monument al lui Lenin.

Apropo, carevasăzică. O legendă chișinăuiană spune că într-un an, de întâi mai, sau nouă mai, sau de șapte noiembrie, unui pictor de la noi îi reveni responsabilitatea de a picta un Lenin enorm care să fie primblat prin centru. Pictorul nu se putea decide — să-l deseneze cu chipiul pe cap, sau cu chipiul în mână; de asta, le-a desenat pe ambele, rămânând să șteargă al doilea chipiu, de cum se ia o decizie. Și a uitat. Așa a ajuns Vladimir Ilici să fie primblat pe străzile Chișinăului cu două chipiuri odată — unul pe cap și altul în mână. Mai târziu s-a adeverit că legenda asta a existat în fiecare oraș sovietic.

Marile Adunări Naționale au schimbat modul de sărbătorire al unei națiuni întregi. În primul rând, festivitățile au pierdut din caracterul lor nomad și s-au statornicit într-un perimetru fix — exact în cel al pieței omonime. În al doilea rând, acestea au devenit mai poetice, în cel mai direct sens — adică cu foarte-foarte multă poezie.
Astfel, ansamblurile etnofolclorice, de amatori, în mare parte, sunt ingredientul de succes al oricărei sărbători naționale. De dis-de-dimineață, pe scena înfiptă undeva în piață, — apropo, de-a lungul anilor, mai marii orașului încă n-au descoperit poziția perfectă a scenei, tot ținându-se de experimente, instalând-o în locuri diferite, de fiecare dată. (Voloc la intersecția Pușkin — Ștefan cel Mare) Noi însă știm că cel mai bine, scenei, îi stă aici, lângă strada Pușkin, cu fața spre Ștefan. Că încape mai multă lume în fața ei și nu se formează ecou din cauza clădirilor. Păi iată, de dis-de-dimineață, pe scenă se rotesc sute de ansambluri etnofolclorice care povestesc publicului rezumatul a luni întregi de repetiții în săli de festivități friguroase, prost iluminate. Cântece, poezii, scenete, urături, ghicitori, focus-pocusuri și cimilituri — toate despre înalta spiritualitate a poporului nostru. Și toate — în lipsa unui public clar. Sau direcționate spre zece-douăzeci de gură-cască, adunați în jur, de cele mai multe ori — părinți ai copiilor talentați din scenă. Talentați, somnoroși și înghețați.

Apropo, carevasăzică. Capitalele lor (arată cu capul spre capitaliști) au rezolvat demult problema surplusului de inițiativă culturală. Acolo se organizează parade, carnavaluri sau cavalcade. Iei îndrăgostiții de veșnic și frumos, îi aranjezi în coloane și îi pui să parcurgă, de pildă, toată strada Ștefan cel Mare, în lung. Astfel, contactul cu publicul devine mai strâns. Și, la urma urmei, crește posibilitatea de a avea public, în genere. Atâta timp, cât ai noștri vor sta cățărați pe scene înalte, nu vor fi auziți. În primul rând, pentru că alături se întâmplă iarmarocul.
Iarmarocul este cea mai ciudată formă de exprimare a dragostei de patrie, în cadrul sărbătorilor naționale. Sute de gherete chinezești se aliniază într-un mare zid de polietilenă, transformând centrul într-un imens labirint bișnițăresc. Enormul talciok aduce în centrul capitalei europene Chișinău gunoi în asortiment — începând cu chiloți și terminând cu utilaj industrial greu. Marea rușine a orașului s-a produs în ultima Zi a Independenței, când țara Republica Moldova împlinea 20 de ani. Parada militară din acea zi se întâmpla pe fundalul comerțului cu cârnaț, șurubelnițe și șlapi, iar înalții generali salutau sobru șoimii patriei lângă gheretele foșnind a „cât îi kilogramul?”

Oferta generoasă de iarmaroace n-ar fi existat fără cerere. Cerere există, fapt confirmat de permanenta îmbulzeală și nesfârșitul căscat de guri, în preajma corturilor. Publicul-țintă, este, de obicei, oaspetele capitalei.
Oaspeții capitalei sunt, de altfel, și consumatorii cei mai fideli ai sărbătorilor naționale. Chișinăuienii preferă, în zilele când e înghesuială în oraș, s-o tundă undeva în afara acestuia. Cantitatea de cetățeni însă, în interiorul urbei, rămâne constantă. Știți voi, legea vaselor comunicante. Orașul se umple cu oaspeți ai capitalei. De cele mai multe ori, din suburbii, dar și din colțuri mai exotice ale țării, aceștia vin, în lipsa youtube-ului, să absoarbă spectacol, bere și frigărui — într-un cuvânt — cultură. Setea de cultură, exagerată, de cele mai multe ori, rezultă în apeluri la 901, 902 sau, nu dea Domnul, 903. Consumatorul clasic de cultură se dedă tuturor plăcerilor dintr-o dată, de asta poate fi observat mâncând înghețată, bând bere, șuierând fete, înjurând șoferi, fumând țigară și cumpărând răsărită — toate executate simultan. Un carpe diem absolut.

Celălalt consumator fidel de sărbătoare este studentul. Traseele acestora sunt bine bătătorite cu anii — din direcția căminelor studențești (Voloc tot arată direcții) spre centru. De obicei sunt mii și vin în grup, cămine întregi. Berea, răsărita, țigara, înjurătura și șuierătura sunt de nelipsit și în acest caz.
Apropo, carevasăzică. Se întâmpla prin 2002, pe timpul protestelor în numele libertății domnului Cubreacov, când în căminele din Chișinău se răspândi vestea că în centru se toarnă pivă nașaru. Timp de câteva minute, căminele s-au autoevacuat, iar mii de tineri plini de speranță au luat calea PMANului. Realitatea a fost nemiloasă, iar adevărul dur — în piață își cânta concertul formația „Bere gratis”.

Voloc în PMAN, în timp ce lucrează mașinile autosalubrizării.

Diminețile de după sărbătorile naționale sunt greoaie. Ca și orice dimineață de după sărbătoare. Jurnaliștii plictisesc polițiștii și doctorii cerându-le statistici — câte sticle de bere au aterizat în mulțime, sau câți cetățeni s-au dăruit patriei până la comă alcoolică. Sau, de cele mai multe ori cu expresie îngrijorată a feței, despre câte tone de gunoi au rezultat în urma chefului republican. Stați fără grijă. Nemții, franțujii sau englezii nu-s mai breji. Au și ei munții lor de gunoi. Mult mai mari.

Sunt Sergiu Voloc. Și vă spun: bună seara, Chișinău! Toată lumea mâinile sus! Sărbătoarea e în toi. Și distracția la maximum.
***
 

 
Și filmezi din el o emisiune:

Eu îs trist.

UPDATE: Huiznaet, pațanii se jeluie că nu merge videofailul. Se poate încerca direct pe site, de privit.